De cand, de ce si cum?

Azi am avut o zi de rahat(ca sa nu zic de cacat de-a dreptul). Am fost indispus de cateva zile dar azi a fost cireasa de pe tort. De fapt ieri si azi. A fost un tort cu cireasa dubla. Sau doua cirese. O minune de weekned sau un weekend de minune. Am avut cateva milioane de ganduri proaste, am avut mereu o stare de "de-ar trece ziua mai repede sa obosesc si sa dorm", am facut cu foarte mare spor nimic pentru ca ma simteam extrem de gol si de lipsit de orice chef de orice. Am blestemat de foarte multe ori foarte multe momente din viata mea recenta si foarte multe chestii care s-au intamplat. Pur si simplu, dupa ziua de vineri, cand a nins superb, nu am avut o clipa in care sa fiu linistit, sa-mi fie bine sau sa ma simt la locul meu. Mi-a fost rau si fizic si psihic.

Intre gandurile mele am gasit unul care a ros, mai mult decat oricare altul, in mine, in sufletul meu si in ce am trait, care m-a golit pana la ruperea invelisului, care a tansparut si in momentele cand, teoretic trebuia sa fiu cu gandul in cu totul alta parte. Pur si simplu am fost stuck. It's fucking painful. Ma gandeam la de ce, cand si cum am ajuns sa simt cum simt si sa traiesc anuminte momente asa cum le traiesc. Evident, ca de fiecare data in ultima perioada, nu am facut decat sa-mi produc si mai multa durere si sa imi renasc regrete pe care le credeam moarte. Am ajuns la o un singur raspuns: in timp, pentru ca am pus suflet si am crezut facand greseli si nestiind sa plec si sa las, am ajuns aici. As da orice sa pot alege ce si cum simt, as da orice sa pot si eu schimba mind set-ul ca pe un decor si sa plec atunci cand doare. Nu pot si nu am putut. 

Am ajuns la concluzia ciudata ca poate e mai bine sa nu-ti cunosti niciodata fericirea si sa o cauti mereu decat sa o cunosti, sa-ti vezi binele in ochi si sa ...in fine. Sa-ti fie aratat(a) ca o himera, ca un micro-demo si sa-ti fie luat fara sa ai sansa sa protestezi, fara sa ai sansa sa alergi dupa el si fara sa poti sa dai tot pentru a ti-l atinge. Atunci se pune altfel intrebarea: ce e mai bine, sa-ti cunosti binele si sa nu-l poti avea(si sa-ti fie luata in mare parte si speranta) sau sa cauti acel bine forever, fara sa-l atingi, dar sa ai mereu, mereu speranta ca o sa-l ai? Astea sunt momentele in care mi-as dori sa fiu mult mai prost decat sunt, sa pot sa gandesc mai putin decat o fac, sa pot sa nu inteleg nimic despre mine, despre altii si sa nici nu-mi pun intrebari, pur si simplu, sa nu-mi pese. Nu-i asa ca totul ar fi mai simplu? Nu-i asa ca multumirie ar fi mai mari si durerile, chinurile si dorintele, sperantele sau asteptarile ar fi minime? Nu-i asa ca ignoranta e binecuvantare? Ce nu pot cuprinde acum   e cum functioneaza lipsa de speranta. Poate cand voi putea o sa-mi fie mult mai bine. Acum asa sper si cred.