Deci da, m-am hotarat sa ma gandesc de azi la cum ar fi daca ar fi...nu. Gresit, la asta ma gandeam pana azi, pana ieri...no, you get the point. De acum ma gandesc la cum o sa fie.
Pai da, ca de azi stiu ca o sa fie, pentru ca am ajuns sa inteleg ca Ea exista. Cacat. Poate nu am gasit-O inca, poate am gasit-O si am ratat-O...poate am tecut pe langa Ea pe strada si nu i-am dat atentie. Naiba sa mai stie. Problema e ca am ajuns in puctul in care nu-mi permit sa cred in mai putun decat Ea si ca banalitatea oricarui alt desen pe un oricare alt tapet nu ma atrage in niciun fel.
Adica da, e ok, e ok sa cred ca Ea exista, dar nu vreau sa creez o schisma intre realitate si imaginar. Doar in imaginatie poti sa gasesti o Ea perfecta, si sa O si modifici in functide de nevoile de moment. In realitate ne multumim cu ce primim si asta se traduce prin "Ea cea perfecta pentru mine". Ca sa citez dintr-un mare clasic in viata: "Eu nu vreau sa fiu perfecta, vreau doar sa fiu cel mai bun om, care pot sa fiu". Superb spus. Exista totusi si un mare flaw. Daca vrei sa fi perfect comiti fapte imperfect pe drum, nu cantaresti fiecare pas si nu planifici, pentru ca Perfectiunea, ca si Gratia sunt stari de spirit. Perfectiunea e o stare care vine din interior, care purifica si care este paralela oricaror ganduri murdare.
Ce avem pana acum? Un exercitiu de imaginatie, o stare si...sentimente, multe sentimente care invadeaza teribil de trivial un suflet. Al meu, al tau... al celui care e dispus sa fie perfect pentru un altul si care e dispus sa gaseasca, la randu-i, acea bucata perfecta. Eu deocamdata nu sunt perfect pentru nimeni. Nici macar pentru mine. Dar stiu doua chesti mari si late. Pot sa iubesc mult si constant...si fara .... prejudecati...si mai apoi... cred ca sunt momente de extirpare a tuturor neuronilor...cand pot sa fiu si iubit. Sa le spunem... BLISS.
Dar asta e un text vesel si care ar trebui sa ma faca sa zambesc la final... asa ca: "Cum gaseste un cioban o oaie neagra pe munte?/ Acceptabila."
Pai da, ca de azi stiu ca o sa fie, pentru ca am ajuns sa inteleg ca Ea exista. Cacat. Poate nu am gasit-O inca, poate am gasit-O si am ratat-O...poate am tecut pe langa Ea pe strada si nu i-am dat atentie. Naiba sa mai stie. Problema e ca am ajuns in puctul in care nu-mi permit sa cred in mai putun decat Ea si ca banalitatea oricarui alt desen pe un oricare alt tapet nu ma atrage in niciun fel.
Adica da, e ok, e ok sa cred ca Ea exista, dar nu vreau sa creez o schisma intre realitate si imaginar. Doar in imaginatie poti sa gasesti o Ea perfecta, si sa O si modifici in functide de nevoile de moment. In realitate ne multumim cu ce primim si asta se traduce prin "Ea cea perfecta pentru mine". Ca sa citez dintr-un mare clasic in viata: "Eu nu vreau sa fiu perfecta, vreau doar sa fiu cel mai bun om, care pot sa fiu". Superb spus. Exista totusi si un mare flaw. Daca vrei sa fi perfect comiti fapte imperfect pe drum, nu cantaresti fiecare pas si nu planifici, pentru ca Perfectiunea, ca si Gratia sunt stari de spirit. Perfectiunea e o stare care vine din interior, care purifica si care este paralela oricaror ganduri murdare.
Ce avem pana acum? Un exercitiu de imaginatie, o stare si...sentimente, multe sentimente care invadeaza teribil de trivial un suflet. Al meu, al tau... al celui care e dispus sa fie perfect pentru un altul si care e dispus sa gaseasca, la randu-i, acea bucata perfecta. Eu deocamdata nu sunt perfect pentru nimeni. Nici macar pentru mine. Dar stiu doua chesti mari si late. Pot sa iubesc mult si constant...si fara .... prejudecati...si mai apoi... cred ca sunt momente de extirpare a tuturor neuronilor...cand pot sa fiu si iubit. Sa le spunem... BLISS.
Dar asta e un text vesel si care ar trebui sa ma faca sa zambesc la final... asa ca: "Cum gaseste un cioban o oaie neagra pe munte?/ Acceptabila."
Citat:)
RăspundețiȘtergere"Si iarasi o strafulgerare aproape dureros de ideatica…jurnalul culorilor aromate…ischemie…sau?..."