Sunt amintiri pentru care inca nu s-au inventat sertare asa ca isi fac loc direct in suflet. la fel si oamenii. O atingere, o privire, o mangaiere...par lucruri marunte dar sunt genul de cuie care intra cel mai adanc in ceva si raman in acel ceva, be it good or bad...for a while. Si cum separi omul de amintire? Nu stiu daca se poate, nici nu as vrea sa incerc, sunt ale mele, parca le-as pretui in drum spre...whatever it is that awaits.
Si totusi, cum ar trebui sa uit o simpla zi in parc, o bluza galbui care cadea neglijent spre baza gatului si se incapatana sa-l lase putin gol, un soare care inca mai incalzea desi era cu o zi inainte de iarna, o discutie despre prietenie, despre adevar, despre principii, despre o relatie, despre vise, un cap pe umarul meu si privirea catre inainte, mai clara si parca mai frumoasa ca niciodata? Cum se face sa uiti toate astea? Si cum se face sa uiti mirosul pielii dimineata, ochii semi-deschisi si obositi, sarutul de "buna dimineata", cafeaua fierbinte si senzatia de bine, de pace, de "de acolo, acasa" sau mainile stranse atat de tare dupa gat incat respiratia aproape se oprea? Cam cum? Mi se pare mie sau e cam greu? Sau imposibil, o sa mai vad in timp.
E noapte. Poate in noaptea asta reusesc sa dorm si sa nu mai visez la nimic din toate astea. At least this once.
P.S. Era si o imagine in care Luna si Soarele se suprapuneau in oglinda lacului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu