Am prostul obicei de a ma trezi cu impresia ca mereu dupa somnul...de noapte e dimineata. Ca mereu acel somn e urmat de o dimineata, de o noua zi. Fals.
Si daca as avea un program de somn regulat, normal, ziua nu ar fi proaspata, noua. Ea incepe sa inbatraneasca dupa ora 0, secunda cu secunda, iar cand ma voi fi trezit, ea nu va mai fi noua, nu va mai fi bebe, ci mai curand un copil pre-adolescent.
Viteza ,ca si timpul, percep relativ. E vorba de un sistem de referinta. Cand zbori intr-un 747 nu e ca si cand si zbura cu un elicopter. Cand conduci nu e acelasi lucru ca si cand ai zbura. Toata smecheria e ca trebuie sa ai niste repere:). Reperul meu nu mai e demult vitezometrul. Adica...ce rost ar avea sa iau in calcul ceva obiectiv cand e vorba de ceva atat de pur ca o senzatie? Aici masor in tremurat, in frica, in sfasiere, in orice altceva decat in secunde si km/h. E cam complicat sa faci asta daca ai exercitiul renuntarii...dar acum, de data asta, pentru mine, pentru sufletul meu, nu o sa ma uit nici macar o clipa la aparatul de bord...si doar o sa simt plimbarea.
Inteleg multe, imi place sa inteleg, dar nu ma interezeaza asta acum. Cand simteam nevoia sa inteleg, pana la urma intelegeam. Dar cand o faceam se nasteau alte intrebari mai stralucitoare si mai atragatoare. Acum nu simt nevoia de a intelege ci doar de a pasi, de a merge unde ma duc senzatiile si sentimentele, fara sa judec, fara sa acuz...pur si simplu sa ma extrag din eprubeta si sa mor daca asta trebuie, dar sa ma extrag din eprubeta.
Revin putin la geometria secreta a sansei. Nu stiu de ce mi-a venit asta in gand. Poate ca asta explica ce simt eu... si anume ca unele drumuri merita urmate cu orice pret, indiferent de consecinte si te pot duce spre podul care face legatura dintre banalul cotidianului si geniul fericirii. Poate asta e capatul sansei mele intr-un segment de dreapta marginit in celalalt capat de ... inca nu stiu...dar sigur e ceva legat de Fetita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu