Imi place ideea de moment de gratie. Poate, mai mult, imi place ideea de stare de gratie. Ma duce cu gandul la lucruri minunate, la Nirvana si la Zbor. Nu imi place cand imi aduc aminte ca sus stai mai greu decat ajungi si ca gratia nu e eterna. Sau....
Merg pe strada. In fata mea o batranica cerseste. Ma caut in buzunar, nu gasesc cine stie ce. Nu vreau sa par zgarcit, femeia are o fata de om bun. Ma dau un pas in spate, ii spun ca o sa ma intorc si fac stanga imprejur. Merg la cel mai apropiat magazinas si ii cumpar un iaurt, o paine si ceva dulce. In total...o nimica toata. Merg cu plasa la batranica si i-o intind. Imi multumeste, spune bogdaproste, si da sa planga. Plec. Nu stiu de ce, dar dupa fiecare asemenea gest...imi aduc complet aiurea aminte ca eu de la Durkheim, habar nu am cum si de ce, am inteles ca in fiecare gest al nostru e o doza variabila de egoism. Deci am fost egoist cumparand acele nimicuri pentru batranica. Dar cum? Care a fost avantajul meu? M-am crezut un om bun cateva factiuni de secunda, asta trebuie sa fi fost...ce egoist infect sunt, imi cumpar propria parere despre mine. Trece momentul si ajung acasa.
Inapoi la viata mea. Mananc, deschid televizorul si laptopul. Citesc si ascult stirile serii, ma loghez pe Yahoo Messenger si, probabil, pe Fantezii. In acelasi timp imi citesc mailurile de la munca si incep sa ma relaxez. Discontinuu am strafulgerari cu lucrurile pe care le-am facut in acea zi si cu ce mai am de facut, poate chiar cu ce am de facut a doua zi. Mi-e bine desi nu mi-e grozav. Am ce sa mananc, am ce sa beau, am unde sa stau, am cu ce sa-mi platesc darile...imi lipseste ceva. Gratie.
Citesc unul-doua bloguri. Nimic. Nicio Gratie. De ce ma obsedeaza Gratia si de ce nu pot s-o obtin? Futu-i. Sa cautam raspunsuri in exterior. Muzica, filme, carti...vine si trece. Un acord, un vers, o scena, te ating, te mangaie, te invaluie pentru o clipa. Senzatia e cea a unui ascensor care desi ar trebui sa te duca pana la etajul 20, reuseste cu greu sa urce pana la etajul 5. Bun. Solutia asta nu functioneaza. Mai stau de vorba cu amicii, mai arunc un ochi la televizor, nimicuri, nici o Gratie. Plec la volei.
Iubesc sportul asta. Intruchiparea perfecta a spiritului de echipa. Nu poti sa joci ca sa iesi in evidenta, totul e sa joci pentru ceilalti. E ca o simbioza. Ascensorul urca acum pana pe la etajul 9. Nici macar nu ajunge la jumatate. E ceva in neregula. Caut prea mult si gasesc prea putin. O senzatie de frustrare, un ghimpe incolteste in mine. Daca sunt prea ciudat, daca Gratia nu e pentru mine. Imi aduc aminte de momentele cand Gratia era plina. Multe, in diverse situatii, fara ganduri si remuscari. Doar Gratie. Acum ma screm pentru o clipa de Gratie. Fuck it. Ce e destul e destul. Nu mai vreau Gratie. Pot si fara.
Ajung din nou acasa, putin obosit, fara prea mare chef. Deschid laptopul, pun muzica si intru la dus. Simt apa fierbinte cum imi atinge pielea, cum imi relaxeaza muschii contractati. Ma intind in cada, imi aprind o tigara si deschid geamul. Intra un aer placut, proaspat, imbibat cu mirosul teilor ce se incapataneaza sa reziste intre betoane. Fumez relaxat. Oboseala si plictisul zilei se curata in primele 5 minute de stat in apa. Fumul de tigara si mirosul de tei, aburii de la apa si muzica. Ametesc putin. Devin molcom. Ma afund. Gratia numarul patru. Eu cu mine si niste maruntisuri. Minunat. Numai Frank Zappa in urechi si apa clipocind in jurul meu. Acum doar aud. Restul simturilor sunt plecate. Nici macar nu mai simt. Doar aud. Inca Roads, Sofa, Sharleena. Simt cum inima mi-o ia razna. Gratie. Murat bine, ies din cada.
Cuantific gratiile zilei. De la zero in sus totul e ok. Sunt cinci si le-as da pe toate pentru UNA. Pentru o GRATIE. Aceea din care sa nu cad.
Merg pe strada. In fata mea o batranica cerseste. Ma caut in buzunar, nu gasesc cine stie ce. Nu vreau sa par zgarcit, femeia are o fata de om bun. Ma dau un pas in spate, ii spun ca o sa ma intorc si fac stanga imprejur. Merg la cel mai apropiat magazinas si ii cumpar un iaurt, o paine si ceva dulce. In total...o nimica toata. Merg cu plasa la batranica si i-o intind. Imi multumeste, spune bogdaproste, si da sa planga. Plec. Nu stiu de ce, dar dupa fiecare asemenea gest...imi aduc complet aiurea aminte ca eu de la Durkheim, habar nu am cum si de ce, am inteles ca in fiecare gest al nostru e o doza variabila de egoism. Deci am fost egoist cumparand acele nimicuri pentru batranica. Dar cum? Care a fost avantajul meu? M-am crezut un om bun cateva factiuni de secunda, asta trebuie sa fi fost...ce egoist infect sunt, imi cumpar propria parere despre mine. Trece momentul si ajung acasa.Inapoi la viata mea. Mananc, deschid televizorul si laptopul. Citesc si ascult stirile serii, ma loghez pe Yahoo Messenger si, probabil, pe Fantezii. In acelasi timp imi citesc mailurile de la munca si incep sa ma relaxez. Discontinuu am strafulgerari cu lucrurile pe care le-am facut in acea zi si cu ce mai am de facut, poate chiar cu ce am de facut a doua zi. Mi-e bine desi nu mi-e grozav. Am ce sa mananc, am ce sa beau, am unde sa stau, am cu ce sa-mi platesc darile...imi lipseste ceva. Gratie.
Citesc unul-doua bloguri. Nimic. Nicio Gratie. De ce ma obsedeaza Gratia si de ce nu pot s-o obtin? Futu-i. Sa cautam raspunsuri in exterior. Muzica, filme, carti...vine si trece. Un acord, un vers, o scena, te ating, te mangaie, te invaluie pentru o clipa. Senzatia e cea a unui ascensor care desi ar trebui sa te duca pana la etajul 20, reuseste cu greu sa urce pana la etajul 5. Bun. Solutia asta nu functioneaza. Mai stau de vorba cu amicii, mai arunc un ochi la televizor, nimicuri, nici o Gratie. Plec la volei.
Iubesc sportul asta. Intruchiparea perfecta a spiritului de echipa. Nu poti sa joci ca sa iesi in evidenta, totul e sa joci pentru ceilalti. E ca o simbioza. Ascensorul urca acum pana pe la etajul 9. Nici macar nu ajunge la jumatate. E ceva in neregula. Caut prea mult si gasesc prea putin. O senzatie de frustrare, un ghimpe incolteste in mine. Daca sunt prea ciudat, daca Gratia nu e pentru mine. Imi aduc aminte de momentele cand Gratia era plina. Multe, in diverse situatii, fara ganduri si remuscari. Doar Gratie. Acum ma screm pentru o clipa de Gratie. Fuck it. Ce e destul e destul. Nu mai vreau Gratie. Pot si fara.
Ajung din nou acasa, putin obosit, fara prea mare chef. Deschid laptopul, pun muzica si intru la dus. Simt apa fierbinte cum imi atinge pielea, cum imi relaxeaza muschii contractati. Ma intind in cada, imi aprind o tigara si deschid geamul. Intra un aer placut, proaspat, imbibat cu mirosul teilor ce se incapataneaza sa reziste intre betoane. Fumez relaxat. Oboseala si plictisul zilei se curata in primele 5 minute de stat in apa. Fumul de tigara si mirosul de tei, aburii de la apa si muzica. Ametesc putin. Devin molcom. Ma afund. Gratia numarul patru. Eu cu mine si niste maruntisuri. Minunat. Numai Frank Zappa in urechi si apa clipocind in jurul meu. Acum doar aud. Restul simturilor sunt plecate. Nici macar nu mai simt. Doar aud. Inca Roads, Sofa, Sharleena. Simt cum inima mi-o ia razna. Gratie. Murat bine, ies din cada.
Cuantific gratiile zilei. De la zero in sus totul e ok. Sunt cinci si le-as da pe toate pentru UNA. Pentru o GRATIE. Aceea din care sa nu cad.
E ca un contur in care vrei sa te incadrezi nestiind de fapt cat ti-a mai ramas de plans. E ca o mantie magica dupa atingerea careia tanjesti in toate zvarcolirile tale interioare..
RăspundețiȘtergere