Cand esti o persoana ca mine si totusi ramai siderat consideri asta un eveniment epocal. Cand crezi ca ai habar despre ceva, ca ai inteles o anumita exprimare, un anumit pattern cognitiv, ca nu multe te pot surprinde si dintr-o data simti cum ti se taie picioarele...atunci e posibil sa pierzi contactul cu propriile simturi si sa intri intr-o stare greu de imaginat si imposibil de descris.
Daca reusesti sa treci de acel moment in care iti vine sa plangi desi nu intelegi de ce, ajungi in momentul in care simti ca daca te dezbraci de lucrurile inutile, gen corp, vei reusi sa zbori pana la stele, vei reusi sa dansezi pe Queen cu Steaua Nordului si apoi te vei intoarce in trup, lipsit de vlaga. Partea interesanta e ca nu cred ca exista echivalent al acestei senzatii, al pulsului de peste 200 si al camasii care rezoneaza cu bataile inimii la un simplu gand.
Mai e o ciudatenie. Sentimentul ca sufletul atinge ceva... ceva in afara ta, ceva care nu e al tau...dar care atingandu-se de sufletul tau devine parte din tine. Simti cum fiecare clipa care trece schimba acea pozitie... as indrazni sa banuiesc, a celor doua suflete. Din ... necoplanare, devin multimi disjuncte ale aceluiasi plan. Apoi cumva... damn if know how, devin tangente. Si de aici... nici nu stiu... de aici variantele mele devin infinite si fiecare dintre ele e atat de diferita de celelalte incat e greu de crezut ca as putea sa le cuprind intr-o viata de sentimente.
Ma multumesc pentru acum cu momentul din inceputul acestei amiezi, il simt ca al meu, il tin aproape si ma bucur de ... Gratie. Multumesc.
Daca reusesti sa treci de acel moment in care iti vine sa plangi desi nu intelegi de ce, ajungi in momentul in care simti ca daca te dezbraci de lucrurile inutile, gen corp, vei reusi sa zbori pana la stele, vei reusi sa dansezi pe Queen cu Steaua Nordului si apoi te vei intoarce in trup, lipsit de vlaga. Partea interesanta e ca nu cred ca exista echivalent al acestei senzatii, al pulsului de peste 200 si al camasii care rezoneaza cu bataile inimii la un simplu gand.
Mai e o ciudatenie. Sentimentul ca sufletul atinge ceva... ceva in afara ta, ceva care nu e al tau...dar care atingandu-se de sufletul tau devine parte din tine. Simti cum fiecare clipa care trece schimba acea pozitie... as indrazni sa banuiesc, a celor doua suflete. Din ... necoplanare, devin multimi disjuncte ale aceluiasi plan. Apoi cumva... damn if know how, devin tangente. Si de aici... nici nu stiu... de aici variantele mele devin infinite si fiecare dintre ele e atat de diferita de celelalte incat e greu de crezut ca as putea sa le cuprind intr-o viata de sentimente.
Ma multumesc pentru acum cu momentul din inceputul acestei amiezi, il simt ca al meu, il tin aproape si ma bucur de ... Gratie. Multumesc.
Un aer rarefiat deloc distrugator. I-as spune chiar inspirator si cald. E ca si cum simti cum praful aurit din palma lui Midas iti invadeaza simturile si nu te face sa te simti mic. Din contra! Te ridica, poate mai mult decat ai merita, te inspira, mai mult decat ai visat, ciopleste in tine o dorinta de abandonare necalculata, te face sa zbori intr-o lume pe care doar ti-ai imaginat-o si pe care nu sti daca o doresti sau nu.
RăspundețiȘtergereMisterul nu dispare!
Ramane ca un voal verde, imperceptibil dar mereu prezent care te face sa opresti in tine burlescul si stereotipia, te aduce undeva unde, candva in sperantele tale, credeai ca nu vei avea acces.