Mi-am dat seama cand am deschis blogul. Aveam in gand sa scriu ceva despre falanstere. Nu mai conteaza. E 17 decembrie. 19 ani si o zi de cand a inceput.
Pe vremea aia ma uitam cu puta in tarana si asteptam Craciunul cu drag. Nu intelegeam foarte mare lucru din ce se intampla. Nici acum, dupa 19 ani de atunci, nu stiu sa spun cu mana pe inima ce s-a intamplat. Ce s-a intamplat pe 16 decembrie in Timisoara stiu. Stiu ce s-a intamplat si pe 17. Zilele alea sunt intre cele doua certitudini pe care le am despre decembrie 1989.
Prima certitudine, pentru ca e mai evidenta, e schimbarea in bine care e avut loc dupa decembrie '89. Desi uneori sunt revoltat, alteori nu inteleg, din cand in cand sunt frustrat de propria-mi neputinta, imi prefer viata asa, libera si lipsita de teama. Imi prefer viata in propriile maini si prefer sa pot sa spun ce cand cum si cui vreau, fara a afecta libertatea si integritatea altora sau teama de represalii. Asta se numeste libertate si o iubesc. Fara ea nu putea sa ies din tara, fara ea nu puteam sa vorbesc ce vreau, fara libertate nu ai cum sa ajungi sau sa ramai un om intreg. Asta e cel mai prestios bun si, in ciuda celor intamplate dupa, e castigul incontestabil al Revolutiei din decembrie 1989.
A doua certitudine se refera la faptul ca, pe 16 decembrie 1989, 60 de oameni au murit in Timisoara pentru ce ei considerau ca e bun. Au avut curajul sa se ridice si sa-si apere convingerile, au avut curajul sa-si apere credinta si dreptul de a o practica. O minoritate luptand pentru drepturile ei. O minoritate care a atras langa ea o majoritate. Vin, uneori, momente cand iti vine sa nu te mai uiti in spate, sa nu te mai intereseze nimic si sa lupti pana la capat pentru lucrul in care crezi, pentru lucrul care ti se pare drept, bun, cinstit, worth fighting for. Asa a fost atunci. O mana de oameni au zis "pana aici" si...pana acolo a fost. Nu chiar pana acolo, au mai fost zile sangeroase, in Timisoara, in Sibiu, in Bucuresti, Iasi si multe alte orase. O mie de morti, mii de raniti, ani de FSN, poate o parte din revolutie furata. Dar libertate. Nebuna, primordiala, irationala...libertate. Si pentru asta ar trebui sa le multumim celor care au hotarat ca nu-i intereseaza daca si cum mor in zilele alea, ca lor le-a ajuns, ca nu mai vor.
NU o sa vorbesc despre revolutii furate, nu o sa vorbesc despre securistii dintre noi, nu o sa vorbesc despre nimic din toate astea desi as putea sa scriu o carte, pentru ca am citit zeci, pentru ca stiu toate variantele si variatiunile de variante. Nu asta e esenta. Esenta e spiritul, solidaritatea, credinta, sacrificiul si disponibilitatea catre sacrificiu. Esenta e "pana aici inghit". De asta eu am acum blog:).
Mi-ar placea ca atat timp cat traim, apoi, cum putem fiecare, sa ne aducem aminte de necunoscutii, poate pentru unii cunoscutii, de rudele, de fratii si parintii, copiii care au murit...nu pentru ei ci pentru noi in decembrie 1989. Daca de Laszlo Tokes sau Petre Dugulescu am auzit si ati auzit, ganditi-va la cei peste o mie de morti ai revolutiei. Cand cititi ziarul, cand deschideti televizorul si gasiti programul preferat, cand cititi postarea asta de pe un blog liber, pe un internet la fel de liber, cand o sa gustati bucatele de pe masa de Craciun, ganditi-va ca lor de datoram in mare parte lucrurile care acum ne par nimiciuri si fac parte din cotidian. Si poate spuneti o rugaciune si aprindeti o lumanare pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu